Fragmente din inima mea, Editura Brumar, 2009

Fragmente din inima mea

 

Motto: lucra 12 ore pe zi,

avea de parcurs 60 de kilometri

până la serviciu.

venea obosită,

trăia într-o cameră murdară.

îşi iubea copilul şi viaţa

(în felul ei).

se îngrăşase şi se îngrijea superficial,

sunt curioasă dacă se mai gândea la bărbaţi…

 

Blânda agresivitate

 

Păcatul

Să ai senzaţia c-ai fute şi-o piatră, şi-un fluture mort, şi-o rază de stea…

Să trăieşti pentru pizdă. Să simţi că-ţi fierbe carnea pe tine, că nu mai eşti

bună de nimic. Cu ce poţi contracara o astfel de stare? Cum poţi lupta

împotriva cărnii când spiritul se confundă cu ea, când amalgamul cosmic

al morţii face parte din tine?

El are mâini cu degete lungi şi subţiri, la capătul lor raze de soare

strălucesc.

Cum poţi lupta împotriva cărnii când ea e mai puternică decât tine? Cum

poţi lupta împotriva ta? Ce sfinţi şi ce biserici, ce pasiuni şi hobby-uri te

pot sustrage din ghearele ei?

Ea păşi în sanctuarul desfrâului în speranţa unei morţi rapide şi definitive.

Lămpile de cleştar se aprinseră, sufletele bâiguiră o rugăciune. Oraşul se

umplu de lumină. Maşina se opri, dar el nu coborî.Viermele crud al

conştiinţei a fost, de data aceasta, mai puternic decât drăcuşorul blajin al

simţurilor. Merseră mai departe. Ea nu vedea decât bărbatul, nimic altceva.

Se gândi apoi că aceste sentimente nu sunt potrivite pentru o femeie. Dar

ce e potrivit pentru o femeie?…

Lucrurile nu stagnează, ele se adaugă cu o rapiditate uimitoare unei hore

a morţii. Preamăresc poezia, o consideră singura lor raţiune.

Ea nu va mai fi o expertă a lacrimilor, a umilinţelor, a supunerii, a mâinilor

rupte, a ochilor umflaţi, a nefericirii mâncată pe pâine la micul dejun, a

atacurilor de panică, a neîmplinirii în totalitate. Specialiştii au spus că are

un trup şi un spirit bolnave. Dar ceea ce ei n-au prins în diagnostic e

scânteia, lumina, harul…spuneţi-i cum vreţi. Ascunsă într-un colţ al

trupului sau sufletului (cum s-o fi numind), scânteia aceea neobservabilă

din exterior, dar atât de importantă pentru posesor, avea să facă minuni.

Se gândi: Lacrimile nu au nicio legătură cu viaţa. Ele aparţin altui sistem, vin de pe alt tărâm.

Când eşti obosit, mâinile îţi îngheaţă în durere, sufletul se supune unei

istorii a faptelor, limba se încleştează într-o tăcere bolnavă. Dar… totul

se va schimba. Mâinile vor zburda vesele pe trupuri înmiresmate, vor excita

organe sexuale dornice de extaz, chipurile se vor îmbăloşa şi sufletele vor

zbura.

Lacrima căzu pe hârtie şi deschise drumul către o lume a simţurilor. El se

aşeză pe scaun, îşi propti cârjele în strană şi zâmbi. Era un bărbat frumos,

la aproape cincizeci de ani, cu chipul expresiv. Hainele trădau sărăcia în

care trăia. Era tipul acela de erou dostoievskian în care Dumnezeu şi-a

coborât mila. Exact ce-şi dorea.

*

Nu fusese căsătorit şi avea săpat pe chip zâmbetul irezistibil al omului veşnic

îndrăgostit. De la ultima întâlnire se schimbase mult. Trupul îi era acoperit

cu straie călugăreşti (sau de novice), părul îi crescuse, barba îi era împletită

sub bărbie. Avea ceva şi din aerul simpatic al unui Don Juan ratat.

Îi plăcea să ţină discursuri filosofico-mistice: Stăm în pântecele lui Dumnezeu

precum copilul în burta mamei. Nu ştim cum e afară, nici măcar nu suntem siguri

că există un „afară”. Lacrimile ne însoţesc pretutindeni, nodul din gât a devenit un accesoriu nelipsit.

Se apropie de el şi îl privi în ochi. Apoi se aşeză pe scaun şi simţi mâna

bărbatului căutându-i pizda.

Deşi desfrâul nu e decât o variaţiune a plictiselii, în sanctuarul lui ne poate

aştepta Dumnezeu.

 

 

Umbra

Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago),

nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei.

Ohoo…şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista

într-o umbră…

O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse

la cea a Sfintei Filofteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii)

se produse declicul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină.

Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi

zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care,

desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta.

Tu ştii că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi

că a visa că eşti futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru

activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de

ceea ce în mod curent numim „dragoste”. Adică te gândeşti la unul (sau la

una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din

plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i

împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi „împlinit”, adică ai

şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu, în astfel de

perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care te-ar

putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei.

Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o

doamnă bătrâna şi simpatică care, îmi place să cred, mai are încă fantasme

erotice. În tinereţe avea (trăia) doar nişte banale realităţi erotice lângă soţul

sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica toată pe lângă

înfricoşătoarele, îmbucurătoarele şi cutremurătoarele reverii erotico-mistice

de acum.

Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea şi sexul (dragostea?)

te apropie de Dumnezeu (iată-mă emiţând şi judecăţi de valoare).

* * *

Umbra umblă de-a buşilea prin sufletele oamenilor. Îi înţelege exagerat de

bine, le dăruieşte mai mult decât poate ea duce şi pleacă. Ei se trezesc,

peste ani, loviţi, încrâncenaţi de viaţă, batjocoriţi, înfrânţi. Atunci îşi aduc

aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am

nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al

comediei ăsteia de doi bani numită viaţă. O caută cu disperare. Mulţi o

găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii, să le

închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor obosite…

Ea îi ascultă pe toţi şi din puţine, din foarte puţine cuvinte îi

lămureşte. Le vorbeşte despre sfinţi care au avut o tinereţe tumultoasă

până să primească harul, le povesteşte cum un important poet basarabean

a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocşi) contemporani,

le explică despre cât de important este să ai un „morcov existenţial”, o

pasiune, o iluzie de care să te agăţi, motoraşul tău interior.

Ei pleacă mulţumiţi. După o astfel de discuţie unii devin scriitori, alţii

călugări, unii ajung să aibă performanţe în meserii mai tehnice, cum este

ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic

pentru asta.

Bucuriile, împlinirile lor, se contabilizează pe tărâmul unde „nu este

durere, nici întristare, nici suspin” şi unde ea îşi ia micul dejun.

 

 

Nebunie

Lumea se prăbuşea, cerul şi sufletul meu.

— Câine blestemat, leprã și vis neterminat, moarte și spaimã, și stres,

și…telefon închis.

În umbra mea se naște viitorul. Al morții și al groazei. Viitorul nãlucilor

pierdute și regãsite. Urãsc mașinile și responsabilitatea, urãsc sã șofez, dar

o fac. Urãsc sã nu dorm noaptea gândindu-mã la traseul de a doua zi.

Mâinile mele crãpate și pline de arsuri, mâinile mele lipsite de dragoste și

capul meu înfierbântat de durere, pe ce drumuri s-o apuc? Ce mãști și ce

grimase sã mai adopt? Ce umbre și ce morți mã pot salva din spaima asta

încremenita în mine?

Nãscusem și umbrele se plimbau pe lângã mine. Era și un bãrbat, tatãl

copilului, care venea cãtre mine cu toți mãrãcinii pãmântului bãgați în

buzunare, cu mâinile sângerând, cu privirea delirantã. Tatãl ideal, soțul

perfect, lumea adunatã în buzunare și moartea odatã cu ea.

Sã nu ști ce vrei, sã nu ști ce poți, schimbãrile sã vinã ca un tsunami, spaima

odatã cu ele.

Nevasta e un fel de câine de pripas, ea trãiește din mila ta. Sã nu-i slãbești

niciodatã lesa, sã n-o ierți. Nu existã îngãduințã și iertare pentru blândețe

și sfințenie. Nu existã lucruri frumoase pentru oameni frumoși. Nu existã

zâmbete pentru îngeri. Si… stai liniștit, nu existã judecatã pentru diavoli.

În raiul desfrâului și-al îmbuibãrii s-au lãfãit aici, în raiul nemuririi se vor

lãfãi la ceruri.

Dar iadul poate fi cel mai frumos rai, dacã ai lângã tine ființele dragi. Toți

cu limbile scoase și cu focul sub tãlpi.

Ea are pubisul mic și rotund, pe lindicul ei strãlucesc raze de soare.

Umezeala asta care te bagã într-o tristețe copleșitoare n-are legãturã cu

viața. Chestia asta cu lumea prãbușitã și dezastre sufletești e o glumã. De

obicei pãsãrile zboarã, soarele strãlucește și floricelele înfloresc primãvara.

Pula lui blândã e cât o tundrã, moartea apare în penumbrã. Nu jocuri și

nu bãtãi în ușã la miez de noapte, nu corbul și nu nesãbuita fatã, nu poeți

ratați și nu poeți în glorie. O amorțealã caldã, dãtãtoare de moarte

luminoasã, o beatitudine seacã și nemuritoare. Niște viermi care știu sã

facã plãcintã și sã spele vasele.

Am intrat în magazin, acesta-i raiul: conserve de pește pe raftul de sus,

pateuri la mijloc, snacksuri pe cel de jos, lactate și carne în lãzi frigorifice

uriașe.

O poezie ca o moarte în zi de mai, cu soare strãlucitor și asurzitor.

Visam cã mã plimb prin Nagoya cu Ronin, cu Abdul prin Riyad, cu Richi

prin Delhi… e incredibil cât de multã iubire existã pe net. Cum poți deveni

dintr-o data poligamã și totuși nesat

Ea

—Esti o curvã urâtã, șleampãtã, hidoasã!

Curva începu sã plângã și plecã în camera ei. Pãrea speriatã. A învãțat, în

ani, cã nu trebuie sã reacționeze.

Se uitã în oglindã și vãzu un chip fãrã urmã de rid, mat, ușor bronzat. O

figurã de copil de 18 ani.

Curând, bãrbatul îi va pleca. Si ea se va putea masturba în voie, cu gândul

la moarte sau la femei violate.

Nu, ea fusese o femeie sensibilã, purã, curatã. Dar ceruse prea mult de la

viațã. Vroia sã fie iubitã, apreciatã și, dacã se putea, chiar rãsfãțatã. Deh…

Își aminti de pãrinți. Niște oameni minunați. Tatãl șofer, mangã tot timpul.

Mama curvã, în timpul liber. Combinația perfectã pentru un copil

narcoman (vorba lui Vakulovski- scriitorul).

Nu fusese curtatã niciodatã și nu se considera o femeie frumoasã. Dar

acum, uitându-se în oglindã, vedea parcã chipul unui copil. Corpul pãrea

suplu, nu avea „burtã”, iar sânii pãreau ai unei fete de 15 ani. Da, era un

exemplar reușit.

Apoi se uitã în interiorul ei. Vãzu un oraș nãruit. Ca dupã tsunami. Nicio

mânã omeneascã, oricât de priceputã, nu l-ar mai putea reconstrui. Apa

bãltea printre resturi de clãdiri. Era un teritoriu compromis. Definitiv.

Își aduse aminte cã trebuie sã ducã copiii la școalã. Se grãbi. Îi aranjã și îi

parfumã. Copiii ei trebuiau sã fie cei mai curați și mai deștepți. Lecțiile le

fãceau seara, împreunã.

Își reprima orice dorințã de libertate. Orice gând care i-ar fi putut deturna

atenția de la îndatoririle casnice. Singurul lux pe care și-l permitea era

lectura. În cele patru ore cât copiii erau plecați la școalã fãcea mâncare și

citea. Dar lipsa de comunicare o alienase, simțea nevoia sã vorbeascã cu

oameni, oameni vii, adevãrați. Nu personaje din cãrți, nu dumnezei și sfinți

care, deși o ajutau, nu erau totuși niște ființe adevãrate, pe care sã le pipãi,

sã le tragi de urechi, sã le sãruți.

Nu știa cum sã se comporte cu bãrbații. Stia despre ei (din copilãrie) cã au

voie sa-și batã nevestele și chiar sã le omoare…A cãzut, s-a lovit, un

accident. Îi ura fãrã drept de apel.

Se rugase la Dumnezeu sã-i dea o fetița. Dar dupã câțiva ani, revenind la

sentimente mai „umane”, se rugase sã-i dea și un bãiat. Dumnezeu o ascultase.

Miticã, primul ei amant, desigur mult mai în vârstã (la o femeie

mãritatã și cu doi copii, pe deasupra, nu se uitã decât alcoolicii,

bãtrânii sau paranoicii), îi dãduse primele lecții de sex. Dar nu avusese niciun orgasm cu el. Așa cum nu avusese nici cu bãrbatã-sãu, cu care, oricum,

nu se culca decât o dată pe an.

Pânã la treizeci de ani ar fi putut numãra pe degetele de la douã mâini câte

partide de sex a avut. Sigur, poate cã nu era chiar așa important. Si totuși…

Pentru cã îi lipsise afecțiunea mamei, își sufoca copiii cu afecțiune. Le

controla fiecare mişcare, fiecare respiraţie

* * *

—Futu-ți dumnezãii mã-tii, vino sa te fut! Eu și toți prietenii mei!

Era cea mai bizarã combinație de înger și demon. Pentru el lumea se

reducea la futut, porția zilnicã de narcotice și, rareori, citit și pictat. Ea

nu era dragostea vieții lui. Era doar unealta întâmplãtoare a satisfacerii

anemicelor lui nevoi sexuale.

— În afarã de mama, toate femeile sunt curve. Deși se știa prea bine (și el o

știa), maicã-sa futuse tot ce se putea în orașul ãsta.

Ea îl iubise pe vremea când nu îl cunoștea prea bine. Îi popula visele ei de

femeie mãritatã, frustratã și cu doi copii.

—Borãsc! Adu un lighean.

—Borãște pe mã’ta, eu plec (asta o spusese doar în gând).

O trase spre el și-i lipi douã perechi de palme peste bot. Apoi borî la

marginea patului, se sterse cu dosul palmei și se apuca de treabã. Ea avusese orgasm deja. Douã perechi de palme erau mai mult decât suficiente.

Lumea merge înainte.Viața e frumoasã și plinã de bucurii. Acum ar asculta

Pink Floyd.

Cioburi

Lupt cu realitatea, lupt cu visul, lupt cu bucuria, lupt cu tristețea…

Moartea vine tiptil, pãtrunde prin viscere, se ascunde în inimã, în plãmâni,

în ficat.

Dacã toate relațiile în care am crezut cã iubesc cu toata inima s-au sfârșit,

înseamnã cã nu existã dragoste. Cã ea este doar proiecția dorințelor și

așteptãrilor noastre.

Îmi amintesc de copilãrie. Încerc și eu, ca orice om, sã am nostalgii. Sã

plâng gândind la ardeiul gras și la puiul la cuptor pe care ni-l fãcea bunica

înainte de cãlatoria anualã la Marea Neagrã. Desfãceam pachețelul pe

mãsuța micã din tren, mâncam și priveam pe fereastrã. Punctul de atracție

maxim era podul de la Cernavodã, construit de Anghel Saligny.

Nisipul era fin, cerul senin, mama, o femeie tânãrã și frumoasã, care nu

intra niciodatã în apa mãrii. N-am știut niciodatã de ce. S-acum e pentru

mine un mister.

*

Cristina m-a tras de codițe și mã ironizeazã tot timpul. Ea învațã bine și

are gașca ei de prietene. Eu învãț prost și am un tatã bețiv. Mi-e rușine cu

el, dar e tatãl meu. Mama e foarte frumoasã.

Bãieții nu mã bagã în seamã. Sãptãmâna trecutã mi-am tãiat pãrul pe care îl

aveam lung pânã la fund, pentru cã mi-a gãsit tovarãșa asistentã lindini în el.

Am stat toatã vara la țarã. Am citit în grãdinã, sub nuc. Am plâns și mi-am

imaginat și lucruri frumoase. Seara mi-am pipãit sânii, n-am îndrãznit mai

mult, am zece ani.

Într-o vacanțã de iarnã dormeam toți într-un pat, ca sã nu mai încãlzeascã

mamaie douã camere. Tataie a adormit cu mâna sub cãmașa mea. Acum a

murit. Dumnezeu sã-l ierte!

*

La 16 ani m-a sunat Sandu. Era dupã examenul de treapta a II-a. Am plecat

de la țarã. L-am întâlnit. Aveam o bancã a noastrã. Nu mã iubea. Vorbea cu

mine „în lipsã de altceva”.

Eram masochistã.

O aveam pe Florina, prietena mea de suflet. Pe ea am iubit-o constant, și

ea pe mine. Citeam Cioran și Becket, ne plãceau Matei Vișniec și Jeni

Acterian. Nu aveam iubiți. Nu eram trendy. Eu „îl aveam”, totuși, pe Sandu,

care nu era chiar un iubit. M-a pãrãsit pentru cã nu m-am culcat cu el. Așa

învãțasem eu cã trebuie de la tovarãșa învãțãtoare și de la tovarãșele

profesoare. Era rușine sã te culci cu un bãiat înainte sã te mãriți.

Îmi plãceau excursiile la munte și vulturii care se învârteau deasupra

prãpãstiilor.

Așteptam cu nerãbdare vacanța de varã. Mai ales ca sã mã plimb cu

bicicleta. Bicicleta era obsesia mea. Am aflat mai târziu cã și a lui Cioran.

M-a mãgulit asemãnarea.

*

În mod normal spiritul nu are legãturã cu lucrurile materiale. Dar, în cazul

meu are. De când am mașinã nu mai scriu, sau scriu puțin și prost. Nu-mi

mai pun întrebãri, nu mã mai gândesc decât la semnele de circulație.

*

Copiii rup o parte din tine, te convertesc la o religie a dãruirii totale, fãrã

echivoc. Lucru care, în timp, devine frustrant.

 

Vineri. Denia mare.

La etajul doi o femeie vorbeşte la telefon. Se vede prin perdea. Din când

în când o dă la o parte şi priveşte spre noi. Lumina din cameră m-ajută săi

văd chipul. E neliniştită, agitată. Se ceartă cu cel de la celălalt capăt al

firului. Probabil un iubit.

Mi se stinge lumânarea. O aprind de la Ioana. Un val de caldură însoţit de

o nespusă linişte mă invadează. Un fel de sentiment casnic al împlinirii.

Copiii, cântecul preoţilor, biserica cu vitralii, blocul vechi. Trăiesc parcă

într-un alt timp. Aş vrea să nu se mai termine. Mă podidesc lacrimile. Prea

des în ultima vreme. Am mai plâns o data astăzi. Când vorbeam cu Robert.

Nu sunt o femeie coaptă. Nici măcar nu sunt foarte convinsă că sunt o

femeie…N-am avut niciodată sentimentul împlinirii alături de un bărbat.

Nu cred că există bărbat care să fi făcut vreodată ceva pentru mine. Asta

mă bucură. Mă face mai puternică.

Mă uit la Ioana…mi se pare atât de frumoasă. Şi cărţile mele sunt

frumoase. O simt…

Mediocrii le consideră pornografice. Dar ei nu ştiu nimic. Însă eu ştiu ceva:

„anul ăsta voi da lovitura”.(Paul Vinicius)

* * *

Mă enervează Avramescu. Scrie genial, dar ca om e total antipatic… Şi amanta aia a lui şleampătă… O pipăie pe la toate „evenimentele” (lansări de carte, cenacluri) şi pe urmă se laudă că e abstinent : „Eu cu Amalia n-am nicio treabă.Suntem prieteni“ — şi-i mai trage o ventuză. Cum dracu’…până  şi copiii au observat : „Mami, cine e cheliosul ăla care se pupă cu Amalia?“

Citind „Anii nebuni ai socialismului” mi-am dat seama cât de mult îi semăn

lui Coşovei (amândoi suntem săgetători- nu c-aş crede în zodii, da…): ca

şi el, sunt cârcotaşă şi am talentul de a mă pune rău cu toată lumea.

*

Şi Coana Lenuţa mă enervează: „-Când vine Matei pe la noi, dacă am

mâncare de dulce, lui îi fac separat, de post.” Şi ca să sublinieze mai mult

„prietenia” cu Matei: „-Când stă de vorbă cu bărbată-meu, eu mă îmbrac,

mă fardez pe lângă ei.” Drace…se îmbracă. „-Toţi ar trebui să-l ajutăm.”

Pãi, de ce sã-l ajutãm? Matei e „handicapat”? Are mâini, are picioare, e încã

un bãrbat tânãr. Iar tu faci toate astea pentru el, fiindcã, oricum, n-ai ce

face. Ești pensionarã, n-ai copii…Simți nevoia sã faci și tu ceva pentru

cineva. Asta în timpul în care nu te lauzi cã te-a fãcut Tâmpici poetã.

* * *

Cel mai cumplit lucru care mi se întâmplã sunt atacurile de panicã. Mã scol

în miez de noapte și plâng. Caut un lucru real de care sã mã sprijin și nu gãsesc.

Nu am decât treizeci și trei de ani, dar mã simt de parcã aș avea o sutã.

*

Uneori mã gândesc cã, poate, ar fi fost mai bine sã „copilãresc” mai mult…

Alteori sunt convinsã cã am fãcut cea mai bunã alegere. Ar fi putut fi mult

mai rãu.

E adevãrat cã femeile care se simt iubite par mai frumoase, au o aurã

specialã. Eu, deși am trãsãturi frumoase, par urâtã și inabordabilã pentru

cã stau tot timpul încruntatã.

Dacã cineva încearcã sã facã un gest tandru fațã de mine (femeie sau bãrbat)

i-o retez scurt (fie îi dau peste mânã, fie îi spun sã mã „scuteascã”). Sã știi

sã primești tandrețe necesitã un exercițiu îndelungat.

* * *

Lenuța spune cã, dacã ar fi cu douãzeci de ani mai tânãrã, ar face minuni.

Eu am cu treizeci de ani mai puțin decât ea și nu știu sã fac nicio minune.

Mâine o s-o întreb ce minuni ar face…

Lucruri banale

Pentru mine viața s-a cam sfarșit. În afarã de scris nu mi-a mai rãmas nimic.

Am constatat cã dacã nu te fuți cu un om din lumea lor (a scriitorilor), e

aproape imposibil sa te impui, oricât de talentat ai fi.

Durerea e sentimentul cel mai straniu pe care îl cunosc. O iubesc pentru

cã mã ajutã sã supraviețuiesc, mã face interesantã și, uneori, irezistibilã. El

știe asta și îmi administreazã zilnic câțiva mililitri. Durerea poate fi trasã și

în piept, cu trei sute de mii doza, poate fi inspiratã pe nãri sau, pur și

simplu, poate veni natural, când deschizi cracii. Dezastrul e cã existã și

un antidot pentru ea, internetul. Dupã o orã de conversație cu un iubit

virtual, durerea dispare, intervine oboseala, somnolența, nepãsarea, devii

astfel o mașinuțã obositã de injectat iluzii.

Vinerea e zi de sport. În mod normal ea te transformã într-un animal

sãnãtos. Lași în urmã libidoul, durerea și alte chestii malefice. Dar în mod

particular, la mine nu are efectul ãsta. E ca și cum n-ar fi. Sau e ca și cum

ar fi o cale de a ți se dubla pofta de futut.

Mã relaxeazã, în schimb, poemele erotice ale lui Brumaru, de acolo nu

trebuie sã mai evadez nicãieri, e lumea care mã aruncã cu capul de pereți,

așa cum îmi place. Brumaru e trist ca și mine, ca și mine e bolnav de pustiu.

Ce poetic am început sã scriu…

Marelui artist care pretinde cã m-a iubit odatã (în lipsã de ceva mai bun,

fãrã îndoialã), îi datorez efortul supraomenesc de a scrie aceastã carte. El

m-a dus la Copyro și m-a pus sã scriu acolo, în proiect, cã voi mâzgãli o

carte de prozã scurtã. Mi-a cãrat și rucsacul, mi-a cumpãrat și prãjituri și,

surprinzãtor, m-a și futut… Delicat, cu bun simț, cum îi stã bine unui

geniu. Mie mi se rupe de literaturã și de tipii anoști care se dau poeți. Eu

vreau singurãtatea sã o prind și-n suflet sã o pun la tropãit, sã scoatã

demonii ce m-au golit.

Soția lui, a marelui artist, mi-a-ngenunchiat copiii și destinul, mi-a supt

din sânge dramul de luminã și a fãcut din mine o jivinã, un animal înfricoșat

și trist, care se duce zilnic la dentist, la psiholog, la moarte, la futut și la

bisericã, sã prind-un dram de soare…

Da…lucrurile bune vin și pleacã, în dramul de iubire eu cred astãzi, doar

în treacãt.

Scrisoare cãtre Florina

Astãzi am primit scrisoarea ta. Rãspunsul la ea îl ai în cea trimisã de mine

pe 27 mai (cu mult înainte ca tu sã mi-o trimiți pe cea de azi).

Acum am sã-ți vorbesc despre Ioana (așa cum m-ai rugat): e frumoasã, e

vioaie, e rea, e cuminte, e obraznicã, e supãrãcioasã, e deșteaptã, face

efortul sã învețe „tica, tica, tica, m-a bãtut mãmica”, e pupãcioasã, a învãțat

sã spunã cum o cheamã (Nana Goe, adica Ioana Grigore).

Am fost la slujbã cu ea și pot sã-ți spun cã a facut curat în toatã biserica,

încercând sã se așeze în genunchi.

Si acum o sã-ți spun ceva care o sã te întristeze: sunt din nou însãrcinatã,

mã simt rãu și sânt puțin speriatã.

Urãsc

Am plâns, m-am dat cu capul de pereți și am spus cã urãsc.

De ce? Nu știu…

Același lucru l-am fãcut în împrejurãri în care am spus cã iubesc.

Care-i diferența?

Când tata, întorcându-se acasã afumat de prin nu știu ce cârciumã, începea

sã facã instrucțiune cu îngerașii lui, vãzându-i pumnii de om din popor

fluturând deasupra capului tãu de școlar in clasa întâi, erai tentat sã spui:

îl urãsc!

Când învãțãtoarea te trãgea „delicat” de urechi și te punea sã scrii de treizeci

de ori compunerea pe care o scrisesei urât, nu-ți rãmânea decât sa spui: o

urãsc!

Când sora ta mai micã te șantaja și te amenința cã îi va spune mamei de

vaza pe care ai spart-o, daca nu-i arãți și ei pãsãrica ta, îi aruncai printre

dinți un: te urasc!

Când bunicul te punea sã cari zece gãleți de apã, drept pedeapsã pentru cã

ai tãiat folia solarului, cuvintele fatidice îți reveneau în minte.

Mai târziu, când primul amant te-a pipãit ca pe un obiect de târg și ți-a

propus lucruri despre care tu nu știai mai mult decât aflasei din cântecele

obsecene ale acelei vremi, îi aruncai un tragic: te urãsc!

Acum, gândindu-te la acești oameni și la cei pe care astãzi îi urãști, nu-ți

rãmâne decât sã spui: mã bucur cã pot urî!!!

Scurt eseu despre existențã

Nu știu mai nimic despre cãlugãri. Si, la urma urmei, nici nu mã

intereseazã. În lume e un haos total. Nu cred într-o ordine absolutã, nu

cred în echilibru, poate doar în iluzia lui. Nu cred în cei care se

autocontroleazã, care cred cã sunt stãpâni pe propria ființã. Nu cred în cei

care practicã abstinența, nu cred cã mulți dintre cei care trãiesc în pãcat îl

iubesc pe Dumnezeu mai puțin decât cei mai mari asceți ai acestei lumi.

Cred mai degrabã într-o viațã de artist, de boem, nu de contemplare, ci

de trãire dureroasã a existenței, de implicare în iluzie și pãcat pânã la

contopirea totalã cu neantul (și cu toate acestea o viațã de sfânt).

E dureros sã vezi cum fiecare dragoste de pe acest pãmânt, trãitã cu

intensitatea sfârșitului, se umple de riduri, îmbãtrânește, se urâțește și în

cele din urmã dispare. Dar e înãlțãtor sã poți gãsi resurse pentru a trãi iar

și iar clipe extatice, fãrã a avea vreodatã impresia temporarului, a

trecãtorului. Sã te simți stãpânul universului, sã crezi cã esti începutul si

sfârșitul, iubirea absolutã.

N-am înțeles niciodatã de ce moartea creeazã panicã, de ce trebuie sã fii

trist la o înmormântare și vesel la o nuntã, cînd, în ultimã instanțã,

pierderea libertãții e mai întristãtoare decât moartea.

Mi-am vãzut bunica murind, plinã de plãgi, lipsitã de puterea de a se

exprima, cu toate acestea, plina de viațã, cu ochii arzând de dorința de a

vorbi, de a trãi.

Nu cred în virtute, în sacrificiul în numele unei cauze mai mult sau mai

puțin nobilã, dar cred iremediabil în iubire și în acel banal, dar extrem de

profund, „carpe diem”.

 

Melancolie

Simt nevoia acutã de a reincepe scrierea unui jurnal. Sunt atât de

singurã…Poate cã inactivitatea socialã îmi dã sentimentul singurãtãții.

Astãzi, și nu numai, am avut câteva momente de bucurie exacerbatã pentru

faptul cã voi avea un copil. Acum însã sunt tristã. Nu pentru cã voi avea un

copil, ci pentru cã am început sã am sentimentul inutilitãții, sã mã îndoiesc

cã acest copil îmi va da un rost.

A început din nou sã ma nelinișteascã duplicitatea mea… ªi totuși îi iubesc. Pe

Mihai pentru cã e un înger, pe Mircea pentru cã e un demon (cel puțin în relația cu mine). Trebuie sã-i fac pe fiecare în parte sã creadã cã doar pe el îl iubesc.

E atât de ciudatã existența. Unii trãiesc pentru a construi case, alții pentru

a face copii, alții pentru a medita asupra rostului lor și al celorlalți în aceastã

lume.

Fiecare are ceva de fãcut…Dar eu, eu îmi voi gãsi oare vreodatã rostul?

Sau poate cã tocmai postura de concubinã este scopul vieții mele…

Fragmente din inima mea.

Stãri contradictorii.

Simt dintr-o datã cum viața mea s-a schimbat, cum o putere farã margini

îmi invadeazã ființa. Mã întreb de ce și rãspunsul nu întârzie sã aparã. În

viața mea a apãrut un om care face minuni. Mã umple de luminã, de

putere, de speranțã.

Odatã ce lucrurile astea au început sã facã parte din mine, viața s-a schimbat,

totul s-a schimbat. Despre el și despre lumea lui aș vrea sã vorbesc.

* * *

Am facut în viațã compromisuri imense, nu știu dacã sã-mi parã rãu sau

nu, nu știu dacã am fãcut bine sau rãu, dar știu sigur cã un sentiment de

adânca frustrare m-a urmãrit tot timpul. Nu pot sã-i înțeleg pe optimiști,

dar îi invidiez. Vezi cum totul este o minciunã, un rahat farã margini (cel

puțin în România), dar ești vesel și optimist. Cam asta e structura omului

de afaceri român. Din punctul lui de vedere, tot românul o duce bine. El

nu are Dumnezeu, sau dacã îl are, e ceva abstract și îndepãrtat, biserica nu

existã, pentru cã legãtura lui cu Dumnezeu este „directã”, dã tunuri de

miliarde, dar se simte curat ca lacrima, oamenii muncesc pentru el având

un salariu de mizerie, dar nu conteazã, sunt fericiți… Se fute cu femei

amãrâte pentru o masã la restaurant, dar este cinstit și curat ca lacrima. El

nu greșește niciodatã, lumea lui e tot timpul roz.

* * *

Tot ce primesc se volatilizeazã cât ai clipi, lacrimile nu se opresc niciodatã,

mulțumirea nu-și face loc în inima mea…puritatea înseamnã moarte și durere.

El are o cãciulițã roșie cu dungi albastre și pantaloni cu pãtrãțele maro.

Merge pe marginea strãzii și se sperie de mașini. Are parinții șomeri, un

frate și o sorã mai mici. Nu au cerșit niciodatã. Muncesc cu ziua pe unde

apucã. Au fețele luminoase ca de sfinți.

Maine au zi de rânit. Se duc la vecini sã le facã curat în grajd.

* * *

Mã simt golitã de tot și de toate. Am un ciudat sentiment de fericire, de

liniște ancestralã. Încerc sã-mi imaginez femeia care spalã pe jos și e violatã

în mod sistematic de șeful ei, de diverși indivizi cu putere. În apãrarea ei nu

sare nimeni niciodatã. Privește prin ei, n-o mai întristeazã nimic, are un chip

plat, o privire visãtoare si o atitudine nepãsãtoare. Își face meseria cu stoicism și nu se aratã deloc surprinsã când e luatã de mijloc și lipitã de perete.

* * *

Lumea e ciudatã și foarte sucitã…și eu la fel…

Vreau sã schimb totul în viața mea…Mã uitam azi la Ioana și mi se pãrea

uimitor de frumoasã, un copil sigur pe el… n-aș mai putea adãuga nimic

formãrii acestei fãpturi.

Vreau sa încep lucruri noi, sã mã dedic altor oameni, altor pasiuni.

Am acum un moment de relativã relaxare, de lipsã de încrâncenare…încep

sa devin un om normal…M-am apucat de atât de multe lucruri, în atât de

variate domenii…Sper sã nu clachez… E ciudat cã ești mai obosit atunci

când stai degeaba decât atunci când ai multe de fãcut.

* * *

Râde sufletul meu, plânge de nemișcare viața… nu știu exact ce îmi doresc,

dar e clar cã nu-mi place sã mã plictisesc. Vreau sã iubesc cu patimã, sã mã

simt rasfãțatã. Vreau sã uit toatã tristețea și oboseala, sã uit de suferințã,

de durere…

Lumea e plinã de plictisealã, banii, doar banii te scot din ea.

El îi avea. Femeile erau pasiunea lui, le schimba ca pe mãnuși… îi plãcea

sã știe cã le-a cucerit; se dãdea la puștoaice sensibile.

Visul e pãmântiu, ca și inima mea. Durerea mã excitã, m-aș duce acasã sã

mã masturbez, aș renunța la salã.

Sunt total dezorientatã, nu știu ce vreau, dar cred cã numai o mare dragoste

m-ar putea vindeca. Ce nedrept, ce frustrant… pornesti în viațã om întreg

și, hotarând sã-ți petreci viața lângã un nebun, înnebunești și tu…

* * *

Lumea e frumoasã dacã o privești cu ochii închiși…El întinde mâinile cãtre

ceva ce nu mai poate defini, el are ochii închiși si sufletul ars…el mai

sperã…Mâine va veni primãvara, se anunțã o însoritã zi de primãvara…în

care oamenii cu bani se bat ca șacalii pe femei… le fut si le arunca în

stradã…Nu, nu le plãtesc, stați liniștiși, le îmbrobodesc cu vorbe frumoase

și atât…Asta pentru început. Pentru cã pe parcurs vocabularul se schimbã,

atitudinea se schimbã…

Dar ea va rezista, are o educație solidã în spate și bunul simț natural al

țãranului român. E o femeie puternicã și frumoasã cum rar mai gasești în

lumea asta… Si ca toate femeile puternice și frumoase, e

singura…Crezându-se ca astfel de femei au deja pe cineva, sunt tratate cu

atenție doar din perspectivã sexualã, adicã sunt cãlcate cu delicatețe în

picioare.

Mâinile ei tremurã și sufletul îi arde de dragoste, îl vede ca pe un

Dumnezeu: bãrbatul puternic, ocrotitor, desãvârșit pe care l-a visat toatã

viața. Frumusețea nu conteazã, deși, de cele mai multe ori, ea oglindește

sufletul. Un om urât are un suflet urât.

Pentru cã e miercuri, azi nu se pupã cu nimeni și nu mãnâncã de dulce.

Mi-e cald si sufletul mi-e plin de neliniște, de spaimã.

Cãrțile nu sunt bune la nimic în lumea agitatã în care trãim…A citi

înseamnã a-ți stimula creativitatea, a-ți spori luciditatea, dar nu și vigilența

la real, a te adânci în visare, a-ți pune întrebãri, lucruri total incompatibile

cu jungla urbanã în care trãim. Mi-ar placea sã-mi recapãt puritatea,

puterea de a visa, puterea de a mã îndrãgosti, încrederea în oameni…

țin minte cã în copilãrie visam sã am o casã la țarã și câteva hectare de

teren, pe care sã cultiv toate cele necesare traiului, sã nu cumpãr nimic de

la nimeni, sã nu depind de ceilalți…o utopie. Mã visam mereu într-un

deux-piéce roşu, cu tocă pe cap, conducând bărbaţi.

Lumea nu se schimbă, suntem aceeaşi din copilărie, până la maturitate.

Avem aceleaşi temeri şi aceleaşi dorinţe mereu. Învingătorul din copilărie

va fi victorios şi mai târziu, răsfăţatul din copilărie va fi răsfăţat şi mai târziu,

umilitul din copilărie va fi umilit şi mai târziu, retrasul si inadaptabilul din

copilărie vor fi poetul şi filosoful de mai târziu. Ce se schimbă în noi e

puterea de a mai visa, dacă în copilărie e la cote maxime, la maturitate

scade treptat până la dispariţia totală…cei care au puterea de a mai visa şi

la maturitate sunt nebunii zilelor noastre. Unii acceptaţi de societate,

precum filosofii, poeţii, marii inventatori, alţii, cu mai puţin noroc în a se

face înţeleşi, trataţi în ospicii sau arătaţi cu degetul pe stradă. Şi unii şi alţii,

însă, purtând amprenta sfinţeniei, a dumnezeirii.

* * *

Oboseala îmi frământă oasele şi sufletul. Înot într-o mizerie de nedescris,

sunt frântă de oboseală. Am senzaţia că nemulţumirea nu se va sfârşi vreodată.

Durerea de cap şi rănile de pe mâini sunt înăbuşitoare. Dragostea unui bărbat

e o utopie. Ea ştie că suferinţa e veşnică, pentru ea nu există remediu.

Cum o fi să fii iubită? Asta e întrebare pe care şi-o pune cel mai des. Cum o

fi să te odihneşti, să zburzi pe o pajişte cu flori, să nu ai nicio grijă, să găseşti

lucrurile călcate şi spălate acasa, mâncarea făcută?…Cu cât dispreţ sunt tratate de barbaţi (si nu numai) muncile acestea gospodăreşti fără de care, totuşi, nu s-ar putea trăi…Sunt cumplit de grele, v-o spun din experienţă.

Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre plictiseală, să teoretizez plictiseala,

să mă răzbun pe ea ridicând-o la rangul de zeiţă a existenţei…Până la urmă

ea ne guvernează viaţa. Oricât de ocupaţi am fi, tot ne plictisim. Chiar şi

textul ăsta m-am apucat sa-l scriu, tot din plictiseală.

Am treizeci şi patru de ani, am doi copii, am o slujbă, am o firmă, sunt

scriitoare… şi tot mă plictisesc. Nimic nu mă motivează pentru vreo

activitate, nu mai cred în dragoste şi nici în prietenie. Dacă mă gândesc

mai bine, în prietenie n-am crezut niciodată, în dragoste, da.

Mă gândesc ce ne face sa mergem înainte, care e motorul progresului?

Poate ca răspunsul cel mai aproape de adevar ar fi neliniştea.

El are sufletul plin de lumină, se bucură de viaţă şi lumea e a lui. Îşi

umezeşte degetele cu salivă şi-i prinde sfârcurile între ele. Gesturile sunt

sigure, ferme, echilibrate. Ea iese din lumea reală şi intră în hora nemuririi,

ea este zeiţa sufletului său, e stăpâna şi iubita lui. Îi aduce ofrande de trupuri

proaspete, îi aduce stele în priviri. Cuvintele lui sunt clare chiar şi în

apogeul plăcerii. El controlează totul, ştie totul, înţelege totul şi mai ales

i se dedică cu întreaga lui fiinţă.

* * *

Mii de femei sunt traumatizate în lumea asta. Nimeni nu ştie de ele.

Niciodata călăii lor nu vor fi pedepsiţi. Ne obişnuim cu răul, îl considerăm

un lucru firesc.

Multă durere. Multă, multă, multă durere, incomensurabil de multă

durere. Femeile sunt cu adevărat un miracol, puterea lor de a renaşte e

absolut impresionantă.

* * *

Eu n-am râs niciodata, nici măcar în copilărie. Nu pentru că n-am avut

motive, ci pentru că tristeţea m-a invadat de timpuriu. Sună patetic şi poate

că nu e nici în totalitate adevărat. Totuşi, de ce nu mă pot bucura când se

naşte un copil, când un bărbat îmi spune că mă iubeşte, când razele de

soare îmi scaldă faţa? De ce las răul să să mă invadeze chiar şi în cele mai

frumoase momente?

Să ţină asta de condiţia damnată a poetului? Dar oare cred eu în astfel de

lucruri?

* * *

Eu am văzut lucrurile petrecute în 89 ca pe un miracol, am crezut atunci

ca lumea e a mea. Era o efervescenţă care mă înnebunea. Am constatat că

sunt un om al lucrurilor excepţionale, al revoltelor, al impulsurilor de

moment, al spontaneităţii, adică un poet. Mă emoţionează lucrurile ieşite

din comun, cotiturile în istorie (indiferent că e individuală sau colectivă),

o carte excepţională, un om excepţional, un eveniment special, am o

pasiune pentru excepţional.

Mă termină rutina, sunt de folos şi renasc numai când fac ceva deosebit.

Am constatat că cei mai fericiţi sunt oamenii în mişcare, care nu se opresc,

nu sunt paralizaţi de un sentiment, o emoţie, un cuvânt. Oamenii care trec

prin lucruri, fiinţe, fapte, cuvinte. Pentru care realitatea e alcătuită din mii

şi mii de fracturi, rapide, nenumărate, continue. Oamenii care nu se încarcă

cu idealuri ce îi depăşesc, oamenii fără pasiuni, oamenii fără puterea de a

se dedica, de a se sacrifica. Dar ce e sacrificiul…?

* * *

Bărbaţii sunt lipsiţi de sentimente, bărbaţii nu se îndrăgostesc

niciodată…sau poate eu sunt lipsită de noroc…Nu-i văd sensibili deloc,

nu-i văd dezinteresaţi, nu-i văd frumoşi. Aş vrea să disting într-un bărbat,

chiar şi cel mai mărunt lucru pozitiv, chiar şi cea mai nesemnificativă adiere

de candoare, de sinceritate, dar nu pot, nu văd nimic care să mă încânte,

să mă facă fericită, să-mi dea speranţe.

S i m p l e  p o e m e

* * *

te văd, îţi văd sufletul zburând deasupra livezii, deasupra lacului,

şi îl rog să mă-nveţe, îl rog să mă prindă în zbor.

copiii veghează de pe pamânt asupra cerului

ei au grijă ca cerului să nu i se întâmple nimic

au grijă ca totul să fie bine acolo.

buzele tale sunt vii

pentru că eşti un bărbat adevărat,

furios si perfect în pat.

arăţi ca un înger, bebiţă, arăţi ca un drac…

* * *

te iubesc, îmi place să spun asta mereu.

căţelul e plin de noroi,

viaţa e frumoasă şi plină de sânge,

unguentul cu gălbenele vindecă totul,

mai ales sfârcurile şi sufletele rănite.

te pişi pe mine când vrei să te răzbuni pe viaţă,

din mine ies copii de gheaţă.

sunt mai perversă decât crinul,

mai nesătulă decât vinul

şi mai de prins la cotitură

decât o dalbă creatură.

nu mă cunosc, nu mă-nţeleg,

continui să traiesc,

mă-ndrept…

* * *

peştii ăştia nu sunt comestibili,

dar ei sunt un bun liant între oameni,

ei aduc fericirea şi pacea.

-cum e viaţa de scriitor?- sunt întrebată

-nu ştiu, eu doar trăiesc…

* * *

ea se zbate

ea vrea ceva şi

nu ştie ce

ea are revelaţii mistice

şi tăceri patetice

ea vrea să doarmă afară cu căţelul

şi să intre în casă doar la futut

ea e o mamă bună

şi o curvă penală…

* * *

frunzele încep să cadă

liniştit şi fără teamă.

totul este ca de ceară într-o inimă barbară.

bucuria cea mai mare e scâncetul duios al morţii,

dar acum, bucuria sunt mugurii copacilor primăvara,

zău că aşa e…şi zâmbetul tău, bebiţă.

* * *

am dat tot şi vreau să primesc tot,

păgubos mod de a privi lucrulrile,

adevărul e undeva la mijloc,

starea de echilibru se obţine cel mai greu.

viaţa e un lung şir de ratări,

o lungă şi neprihănită depresie,

floricelele cresc pe câmpii,

păsărelele cântă duios,

mi-e teamă pentru mine,

dar mai ales pentru voi…

* * *

mâinile tale sunt cele mai catifelate din lume,

bătăturile lor sunt de-a dreptul moi,

blândeţea mâinilor tale mă cutremură şi mă îmbărbătează,

sunt cea mai fericită din lume că mă pot bucura de ele.

* * *

soarele străluceşte

dimineaţă a nins

sunt fericită şi blândă ca o stea

ca un fluture mort deja

am o mie de poveşti să vă spun

si o mie de cântece duioase să vă cânt

mâinile-mi sunt aspre

am uitat să le îmbălsămez cu vişine

haina de sărbătoare le vine bine după baie

dar am uitat

nu-i grav…

* * *

e bine ca unele lucruri să le faci din obligaţie

uneori lucrurile făcute din obligaţie ies minunat

uneori elefanţii plâng

calzi şi strălucitori.

când a fost ziua mea

nu mi-am adus aminte

nici eu, nici alţii

dar am fost fericită

îmi aduc aminte

am răscolit în memorie

ningea cu fulgi mari si bătea vântul

* * *

ea mestecă,

adică ingurgitează combustibil

pentru încă o zi de frecat menta.

femeia nu poate să trăiască fără bărbat,

aşa cum bărbatul

nu poate să trăiască fără femeie.

şi unul şi celălalt

se hrănesc cu carne, legume şi alte alimente

pe care le molfăie dezgustător

între fălci.

romantismul este doar o invenţie,

un răsfăţ.

de fapt, totul e mult mai simplu:

ea întoarce curul

şi el i-o bagă.

de obicei pentru o coajă de pâine…

Puiul

El are vocea blândă şi trupul înalt şi vânjos.

A suferit mult când ea la părăsit, dar ea e doar o pasăre care cântă

primăvara. Puiul lor e viaţa lui. Nicio femeie n-are voie să-l atingă. Puiul

îl veghează.

Cealaltă plânge. Puiul a alungat-o. E un pui aspru, mult prea răsfăţat.

El îi mută ţâţele la spate şi îi sfâşie pizda. El iubeşte cumva, cum ea n-a mai

văzut. Lui îi plac victoriile. Şi le are des. Doar pe prima a iubit-o. Puiul îi

aduce aminte de ea. De aceea legătura lor e indestructibilă şi păguboasă.

Tristeţea e mare în sufletul ei. Nemurirea e ocupaţia ei fundamentală,

dragostea veşnică e pasiunea ei. Vede în oameni, în ei, nu prin ei. În el vede

o flacără care nu arde pentru ea, dar arde, şi asta e foarte important. Arde

pentru dragostea lui, pentru femeia aceea fară scrupule, dupa care „toţi

bărbaţii întorc capul” şi care se ocupă cu epilatul, mama puiului.

Ea plânge, tot universul plânge.

* * *

el aproape că nu vorbeşte niciodată,

el aproape că judecă mult,

înoată în profunzime colcăitoare

şi-n superficialitate crasă,

el moare şi învie după cum îi ordonă puiul,

dragul lui pui…

la un cuvânt al lui,

uită şi de pizde şi de nemurire,

biciul realităţii îl loveşte crud.

dar pizdele sunt necesare

şi le mai vizitează uneori…

* * *

curăţenie nu există

puritate nu există

decât în mintea noastră

decât în carnea noastră

bolnavă şi înfierbântată

nu trebuie să desparţi curăţenia de moarte

acolo e puritatea

în cel mai pângarit trup

acolo sălaşluieşte cea mai înaripată minte.

* * *

iubire, bucurie, destin,

inimi frânte şi renăscute,

blândeţe şi uitare.

el este puternic şi frumos,

el are înţelepciune şi credinţă.

florile cresc întotdeauna la lumina,

florile plâng.

astăzi este cer senin,

voi fi mai fericită astăzi.

* * *

să-ţi iei o vergea de plastic

să mă baţi cu ea elastic,

una verde, de salcâm,

să-mi legi gâtul lângă prun.

de picioare să-mi strângi laţul gloriei,

cu antebraţul.

pula s-o înfigi în dosul

care nu-şi arată osul

şi cu lacrimi androgine

să-mi speli ţâţa de rugine,

sperma de la trei orgasme

să mi-o torni pe gât, în spasme

şi când dau să fug, ca laşa,

să-mi prinzi gâtul cu cravaşa.

* * *

am aerul unei femei nefutute

ca acelea din poemele lui paul

mă lamentez mereu

de parca de lamentări

ar avea nevoie pizda.

fără îndoială,

sunt o maimuţă închipuită

căci dacă aş fi o leoaică

sau o panteră

n-aş mai aştepta

să mă curteze bărbaţii

până îmi putrezesc neuronii.

* * *

am o mare simpatie pentru beţivi

îndărătul mersului lor legănat

am căutat înduioşată o lume

ştiam că există

aşa cum îndărătul mersului tatălui meu

existau trei copii şi o femeie frumoasă.

* * *

prea multe cuvinte,

exagerat de multe cuvint,

sunt toată numai cuvinte.

plimbă-te si tu,

măcar o după-amiază

prin carnea mea,

alungă-mi cuvintele din ea.

* * *

nu trebuie sa mă-nveţi nimic

o să-nvăţ singură totul

de mii de ani fac asta

şi nu m-am plâns niciodată

de obicei m-am călcat în picioare

m-am jupuit de vie

am prins din zbor tehnici

de mutilare a propriului suflet

în aşteptarea tandreţei.

* * *

ştiind că moartea se plămădeşte

din morţi repetate

m-ai prins în braţele tale

tristeţea era numitorul comun

al nemişcării.

şi când, în sfârsit,

bucuria cea mare te-a cuprins

sufletul meu a izbucnit

în lacrimi.

* * *

să schimbi parola

în fiecare zi

pentru ca demonii

să nu poată intra.

în fiecare zi

o altă bucurie

să-ţi umezească ochii.

* * *

cu urechea stângă

nu prea aud

nici cu dreapta,

dacă mă gândesc mai bine.

dar ieri, odihnindu-mă

sub pământ

am auzit cum spuneai

că mă iubeşti,

cum plângeai şi spuneai

că mă vrei.

întunericul îmi pria,

dar, parcă aş fi vrut să te văd.

* * *

el ştie să facă din orice femeie o curvă

el are ochii mari de înger.

ea nu se poate dezlipi de durere

şi-i suge pula cu mare plăcere.

* * *

despre el ştiu totul fără a şti nimic.

ştiu că are părul şaten, ochii albaştrii,

că e mereu în mişcare şi mereu străin.

mai ştiu că-i place curul meu,

pe care şi-l doreşte ocazional,

nu permanent.

el iubeşte copiii,

se orietează la femei după copiii pe care-i posedă.

are o atracţie bolnăvicioasă pentru curve,

pentru muzica cu mesaj social.

* * *

seara mi-e rău,

sunt o fiinţă lipsită de vlagă,

dar schiez excelent,

nasc şi cresc copii superbi,

construiesc case,

patinez cu pasiune,

fac dragoste cu cine apuc

şi tot cu cine apuc vreau sa ramân toată viaţa.

(ca nu-mi iese, e altă poveste).

cu toate astea sunt lipsită de vlagă,

seara mi-e rău de ani buni.

* * *

am avut odată nişte sandale negre,

cu ştrasuri,

veneam de la petrecerea firmei,

lui daniel i-au plăcut,

şi-a amânat o beţie cu prietenii pentru mine,

de fapt, pentru gleznele mele frumoase.

eu mi-am amânat viaţa pentru matei, pentru copii,

pentru un serviciu de căcat,

pentru cărţile mele de doi bani

sau poate nu mi-am amânat nimic…

* * *

în loc de cărţi, aş vrea să le dăruiesc oamenilor viaţa mea,

ca într-un film,

sa le arăt că se poate trăi la extreme,

nu pentru că vrei,

ci pentru că aşa ţi-e scris.

* * *

eu nu caut senzaţionalul, dragii mei,

senzaţionalul e în mine,

în viaţa asta de căcat pe care o duc.

ce e senzaţional în a-ţi căuta dragostea

şi a descoperi de fiecare dată când crezi că ai gasit-o

că n-ai făcut decât să oblojeşti rănile unei fiare?

* * *

de ce li s-a părut bărbaţilor pe care i-am iubit

că e „o onoare şi un privilegiu” (sic)

să fiu în preajma lor?

sau (culmea) să fac dragoste cu ei.

fiecare a ţinut să-mi spună

că în timp ce era cu mine

alta plângea dupa el,

fiecare a ţinut să-mi arate că

prietenia şi beţiile

sunt mai importante decât orice femeie,

fiecare mi-a dat cadou o cutie cu bomboane expirate

şi mii de telefoane trântite în nas.

şi totuşi, nu sunt o femeie urâtă,

ca, vorba lui daniel, am glezne frumoase,

păr lung şi mătăsos,

ştiu să cresc copii şi să fac mâncare.

eu zic că la un târg, orice negustor

ar obţine un preţ bun pe mine…

* * *

el se joaca sau eu mă joc?

în orice caz, jocul ăsta mă înnebuneşte,

îmi provoacă dureri de cap inimaginabile.

nu sunt decât bărbaţi,

fututul e singura lor raţiune.

trăiesc pentru futut,

respiră pentru futut,

mănâncă pentru futut,

sunt prieteni şi îşi împart pizdele.

a trebuit să ajung la 35 de ani

ca să descopăr adevărata faţă a lumii…

(e trendy să te fuţi).

* * *

pentru nimic în lume

n-aş putea să mai cred vreodată într-un bărbat,

pentru nimic în lume

n-aş putea să mă mai fut în numele dragostei.

* * *

mi-aş deschide fără îndoială picioarele

în faţa oricărei constelaţii,

m-aş fute cu universul întreg,

aş fi eu însămi universul

futut de alţii.

* * *

el este daniel

şi a furat odată şampanie

în cârdăşie cu andrei,

traducătorul lui eliade.

ei au fost cândva copii

şi au băut sticlele de şampanie

în metrou.

acum sunt adulţi şi fut femei,

ei nu se tem de nimic

şi au murit demult.

* * *

el este vlad

şi vinde femei.

ştie să şi fure,

să şi ucidă.

el este sensibil în felul lui

şi visează la dragostea veşnică.

* * *

eu sunt o femeie cu personalitate puternică

am un nas proeminent şi picioarele strâmbe,

per-ansamblu sunt o frumuseţe „ingenuă”.

am 35 de ani

şi asta mă face şi mai apetisantă.

am plâns gândindu-mă cât de frumoasă sunt

şi cât de nefutută.

* * *

femeilor le place nemurirea,

de aceea ele preferă poeţii.

* * *

toată viaţa mea am acordat încredere

unor oameni care nu meritau

şi m-am înrăit din ce în ce mai mult.

în continuare o să acord încredere

unor oameni care nu merită,

dar sub nicio formă nu mă voi mai înrăi.

* * *

sufletul meu arde ca o flacără,

fără zgomot şi fără fanfară,

sunt năucă de spaimă şi de durere.

* * *

palme peste ochi şi pule înfipte în cur,

asta fusese toată viaţa ei.

cu fiecare bărbat, cu fiecare rază de soare,

încă o rupere de nori în zare.

* * *

pipăi cu mâinile neantul

nu caut sensuri,

nu-mi fac speranţe,

vegetez.

cu toate astea

lacrimile-mi curg şiroaie

când îl văd pe vlad fără casa,

pe toma inhalând aurolac,

pe mama şi pe cami în sărăcie,

câinii lătrând în gospodărie.

degetul unuia, numai degetul,

face cât un înger.

* * *

ea avea o faţă de înger,

cu toate pulele supte,

avea o faţă de înger.

ea era fericită,

cu toată spaima, era fericită.

* * *

ea se hotărâ să nu mai sune pe nimeni,

bărbaţii aceia oricum erau mincinoşi,

pielea ei fină fusese căutată doar de câini,

câinii o linseseră până acum şi ei o spintecaseră,

tot ei vorbiseră despre ea cu hohote de râs.

era cel mai tare furnizor de plăcere,

câinii nu ştiau despre ea că scrie poezie

pentru ei nu era decât o bucată de carne.

sufletul ei răstignit era demult la cer.

bântuia, plângea, râdea

înspăimântată de tot ce vedea şi i se întâmpla,

nimeni, dar absolut nimeni,

n-o lua în serios.

şi cerul căzu!

* * *

…şi apa era murdară

şi plină de draci.

femeile lor intrau îmbrăcate în ea.

bărbaţii de aici semănau cu cei din ţara ei.

era copleşită de răutate,

era înspăimântată de durere.

* * *

lucra 12 ore pe zi,

avea de parcurs 60 de kilometri

până la serviciu.

venea obosită,

trăia într-o cameră murdară.

îşi iubea copilul şi viaţa

(în felul ei).

se îngrăşase şi se îngrijea superficial,

sunt curioasă daca se mai gândea la bărbaţi…

* * *

mă bucur că trăiesc,

chiar mă bucur,

am observat că satisfacţia sexuală

iţi taie elanul creator,

dar iţi sporeşte vitalitatea,

bucuria de a trăi,

cumva incompatibile cu viermele creaţiei.

mă bucură totul,

probabil pentru că aseară am avut orgasm.

* * *

mii de draci şi pizde sparte

într-un univers de fapte

mii de mâini rupte-n durere

şi de lacrimi de plăcere.

ce e viaţa,

ce e traiul,

până să goleşti buhaiul?

* * *

de obicei binele se strecoară printre degete,

binele nu există,

doar tristeţe şi durere,

nebunie şi disperare.

lucrurile frumoase se întamplă rar

şi trec neobservate.

viitorul este al nimănui,

al neantului şi al durerii.

* * *

el este vesel şi feroce,

slujba este frumoasă, oamenii paşnici,

ceva bucurie, ceva nepăsare…multă speranţă.

când fericirea îţi intră în oase, nu mai eşti bun de nimic.

fericirea te paralizează, te anulează ca om.

dar este o experienţă necesară şi totală.

e unul din puţinele sentimente totale.

celelalte sunt relative.

de ce? pentru că în orice nefericire, de exemplu,

există şi un strop de fericire şi o nemarginită speranţă…

în fericire nu încape altceva, nici nefericire, nici speranţă,

fericirea este un sentiment anihilant,

îţi anulează personalitatea, dar îţi dă mult mai mult.

el are ochii verzi şi părul blond, rar îmi dau seama de acest lucru.

* * *

mă simt un om ales

chiar daca voi lăsa lumii

numai doi copii

chiar dacă nimeni, niciodată,

nu mi-a scris un poem de dragoste

chiar daca m-am lăsat umilită

chiar daca bărbaţii nu m-au iubit

chiar daca am făcut dragoste foarte rar

şi foarte crispată

mă simt un om ales

chiar dacă energia mea s-a scurs

născând şi crescând copii

chiar dacă nu m-am simţit ocrotita

mă simt un om ales

chiar dacă scrisorile mele de dragoste

au rămas întotdeauna făra răspuns

chiar dacă n-am avut niciodată

simţul umorului

chiar dacă n-am făcut niciodată băşcălie

chiar dacă am luat viaţa în tragic

mă simt un om ales

chiar dacă m-am complăcut uneori

în jocuri grotesti (de teama singurătăţii, poate)

mă simt un om ales.

* * *

fiecare om cu fericirea lui.

bărbaţii n-au prea ştiut să mă iubească,

au considerat că sunt prea mică pentru ei,

pentru măreţia lor.

am luat viaţa în serios,

asta este marea mea dramă.

* * *

viaţa poate fi minunată, cerul senin,

stelele mai strălucitoare

şi sufletele voioase.

desigur că mă iubeşti,

desigur că nu poţi trăi fără mine,

desigur că suntem cei mai frumoşi oameni de pe pământ.

* * *

ştrandul e încăpător,

o grămadă de suflete pot intra acolo…

şi sufletul meu

chemat de sufletul unui mare scriitor român,

din care încercam să văd animalul.

eu, matură şi copilăroasă,

o pizdă mai specială,

ceva exotic şi ciudat,

ceva ce-ţi scoală pula instantaneu.

* * *

viaţa mea e o mare tristeţe,

o imensă rană.

sufletul mi-e distrus,

trupul ruinat.

la umbra suferinţei mele înfloresc diavolii.

nu ştiu dacă voi putea vreodată îndrepta lucrurile.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune

Unii sufera de dezradacinare, eu sufar de inradacinare…Va puteti voi imagina ce suferinta cumplita e asta? Cum te tine ea, radacina, cu toate mainile ei lemnoase, strans, dureros, fara sanse de eliberare, cum o uda unul si altul ca sa devina mai puternica si tu sa te topesti tintuit in loc. Sa dea Dumnezeu o furtuna! Dar una d-aia mare!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

***

Fetita statea lungita pe fundul bazinului. Cineva ii tipa in urechi: tu n-ai sa poti niciodata sa scrii, tu n-ai sa poti niciodata sa scrii, tu n-ai sa poti niciodata sa scrii!

Mama ridica trupul copilului si ramase inmarmurita. Se scursese esenta cea mai adanca a vietii ei. Se alesese praful. N-ai sa poti niciodata sa scrii! Toate gandurile tale , toata energia ta, toate actiunile tale, tu cu toata fiinta ta esti mama. Si cand nu esti mama esti femeia care viseaza dragoste, viseaza calda, dezmierdatoarea, imbucuratoarea viata in doi, cu tabieturi comune, sex si tot ce mai presupune ea. Tu n-ai cerbicia omului avid de cariera.

Fetita era infasata  intr-un scutec alb, din sase in sase ore facea antibiotic intravenos. Ea are 19 ani si este indragostita. Dar mai intai este mama, toata atentia ei este indreptata asupra copilului, cand vrea sa se odihneasca se uita pe geamul spitalului si se gandeste la el. La barbatul ramas in Bucuresti cu treburile lui, cu viata lui. Cel care peste douazeci de ani, intr-o intalnire intamplatoare, va vrea sa o omoare. Dar pana atunci multe lucruri se vor intampla, lucruri obisnuite in viata unui om traitor in partea asta de lume (lagarul ex-comunist), dar pe care numai  o minte priceputa le poate zugravi.

E la ciclu si nu mai vrea sex, nu are parte de el oricum niciodata. Spala vasele, face placinta cu visine si viseaza. Citeste uneori autori postmoderni. Opt ore sta la serviciu. Seara e franta. Ninge. El miroase bine si e slab. Poate fi un bun partener sexual. Frica se impleteste cu dorinta. Frica predomina. Are o casa aranjata cu bun gust. Caldura vine de sub podea. El e prost. Dar frumos ca barbat si imbracat bine. N-a citit, nu vrea sa se vada, dar nu reuseste sa se ascunda. Stie ca ea pune mult pret pe asta. Dupa ce o fute are un aer de superioritate. Inca un trofeu. Oare?

Ea crede in Dumnezeu. Biserica ii da echilibru. E spatiul magic in care se refugiaza. Dumnezeu si ea. Lucrurile bune adunate ca intr-un buchet de flori. Priveste buchetul.

Are o viata bine organizata, nepotrivita pentru un scriitor.

***

Are pielea lasata si tatuata (trecut de 40), imbracat arata bine. Nu se pricepe la sex, nu stie sa vrajeasca, dar se da cocos. Prinde in lat anlfabete care-i seamana sau se lasa prins de intelectuale nefutute. Adevarul e ca prima imagine iti ia ochii, te excita, ce sa zic: slab, imbracat cu haine pretioase, masina scumpa, casa care tradeaza bun gust (si-o fi anagajat designer). Miroase bine, poti sta langa el. Dar nu-l intreba de vorba, vei fugi cat te vor tine picioarele. Cum spunea el, „sa vorbim lucruri simple, sunt obosit”. Si din lucru simplu, in lucru simplu, veti ajunge in pat, unde dezamagirea va fi totala, si inca o data iti vei baga picioarele in ei de barbati.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vremuri bune

Ii urmarea mimica. Avea un chip de om curat, care se mai putea inca emotiona, parea uimit, speriat.

Ea ajunsese acolo cu ganduri necurate, dar fata si atitudinea lui o transformasera intr-un inger. Nu stia ce sa creada, oamenii pe care ii cunostea erau altfel, rai, duri, inspaimantatori, nedrepti. El era diferit, poate cei 20 de ani petrecuti in America isi pusesera amprenta pozitiv asupra lui, dar nu, nu era asta, mai cunostea romani plecati, toti rai si dezechilibrati, la el bunatatea era mai degraba o chestiune de gena, de temperament sau poate de educatie, nu stiu, dar era aparte.

Totul in seara aceea a fost magic. Chiar si asa cu personaje auxiliare prin preajma, soacra, verisoarele… Pana si ele aduceau un soi de echilibru peisajului, nemaivorbind de fermecatoarele lumini ale frumosului oras transilvanean.

Stia din experienta ca intelectualii autentici erau modesti. O modestie nejucata, sincera, pornita dintr-o percepere superioara a vietii, o modestie pe care ti-o da sentimentul datoriei implinite, a lucrului temeinic facut, a pasiunii pentru ce faci.

Pentru un moment el a fost punctul de echilibru din viata ei.

Muntii erau acoperiti de ceata. Era fericita, masina rula incet, fetita ii era alaturi. Libertate, asta e cuvantul pentru a descrie ce simtea. O inima plina de lumina. Traia intr-un mediu ostil, multa ura, multa minciuna, multa hotie, un spatiu delirant in care se simtea intimidata. Total neproductiv. Dar acum muntii si ceata ii indusesera o stare de bine. Renastea.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vand poezie/ Cumpar fericire

N-am mai scris de mult. Ma simt moarta si incerc sa innod o noua idila ca sa reinvii.

Intre dealuri se petrece actiunea si in sufletul copilului care sunt si care nu eram acum 27 de ani. Copilaria mea a fost moarta si personajele mele putine. Tineretea claustrare, datorie, fortare. Iar maturitatea e raiul, bucuria, fericirea fara oprelisti si implinirea fara margini. Chipul tau de barbat care stie ce vrea si in care copilul a incercat sa reinvie pentru o clipa ma rupe de zbucium, ma duce in rai, ma arunca in nemurire. Iata, am intalnit barbatul care sa-mi umple viata, barbatul care sa ma scoata din neant.

Sigur ca imi plac cerul albastru si strazile vechi, sigur ca ma imaginez deja cu tine in patul pensiunii mele preferate, sigur ca discutiile noastre ma fac fericita si sigur ca tu imi amintesti de copilaria in care nimic nu se intampla pentru mine.

Mie Hemingway nu-mi spune nimic, ii lipseste poezia, dar e bine ca-ti place. Vom citi impreuna Miller si Bukowski si apoi pe nefercitul Hemingway. Cu tine voi deveni o poeta anosta (asta pentru ca voi fi foarte fericita), dar un om viu.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Simbolul orasului Pitesti

Cel mai profund si cutremurator lucru prin care Pitestiul, orasul in care m-am nascut, este cunoscut in strainatate este teribila inchisoare politica, in care, in anii ’50, sute de intelectuali romani au fost supusi unui tratament inimaginabil. La Pitesti, pe langa o tortura fizica cumplita,  se practica o incredibila tortura psihica, tehnici de anihilare a personalitatii, de depersonalizare, iti luau reperele, te faceau sa nu mai crezi in valorile tale, in nimic. Desi opinia publica internationala vorbeste despre acest incredibil experiment de mutilare si anihilare a personalitatii si de schingiuire fizica a unor oameni profund spiritualizati, in Pitesti nu se vorbeste despre asa ceva, e ca o teama indusa parca de autoritatile publice din acest oras, autoritati alcatuite in mare masura din vasnici uramsi ai tortionarilor de la Pitesti. Nu se vrea realizarea unui Memorial, nu se vrea construirea unei biserici in memoria Mucenicilor de aici.

Ar fi normal ca inchisoarea politica de la Pitesti sa devina simbolul acestui oras.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Pasi mici. Poate sunt in urma cu evenimentele, o spun totusi…

Pentru ca in Romania evolutia politica este mai alambicata decat oriunde in lume, incerc de 7 ani sa ma adaptez evenimentelor, sa iau partea buna a lucrurilor. E clar ca tara noastra plateste inca tribut comunismului si ca, in mare masura, fosta securitate comunista este si astazi cea care trage sforile… Mi se arunca in fata ca PDL-ul este totusi un partid neocomunist, fiind alcatuit prin unierea PD-ului, format la randu-i din neocomunisti FSN-isti, cu Partidul Liberal Democrat. Critica asta mi-o aduc de obicei comunisti incurabili, colaboratori fara leac ai securitatii, oameni inraiti si uratiti.

Chiar daca nu este perfecta, schimbarea produsa in 2004 e totusi salutara. Reformele de dreapta ale PDL-ului vor da fara indoiala roade foarte curand.

Sunt multe frustrari adunate in aproximativ 15 ani de guvernare neocomunista a PSD-ului/ PDSR-ului si de lafaire in avutul public a fostilor nomenclaturisti. Cand Basescu a venit la putere, acestia detineau deja suprematia economica, fiind imposibil de inlaturat. Situatia asta de compromis e totusi mai de acceptat decat nenorocirea adusa de Ion Iliescu acestei tari timp de 15 ani.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu